Sandra

M-a fascinat ce mi-ai povestit despre educația ta, ai vrea să detaliezi? 

Da, am trecut printr-un sistem educațional neconvențional. 

Când aveam șase ani, mama m-a înscris la o școală japoneză în București, unde nu eram doar singurul copil român, ci și singurul care nu vorbea japoneză. Stresul de a nu putea comunica mi-a cauzat, aparent, căderea părului. Dar cum nu-mi amintesc decât părțile fericite, pot spune că nu a fost produs niciun rău. Nouă ani mai târziu, am început să studiez în sistemul de învățământ britanic, unde mi-am petrecut cele mai multe zile în atelierul de artă. O informație irelevantă poate, sistemul britanic permite copiilor să-și aleagă în ce se specializează, așadar, am studiat arte, chimie și matematică. O combinație ciudată, dar care îmi va fi de folos mai târziu. La universitate, am ales să studiez Design Grafic, iar mai departe am făcut un master în Arte și Științe. Ambele au fost în universități de prestigiu din Londra și ambele autonome, ceea ce însemna că pot încerca totul, de la fotografie pe film (a doua mea mare pasiune), emailarea, screenprinting, gravura, sudarea, turnare, de toate. Ciudat, dat singurul lucru pe care nu l-am încercat (dar eram nerăbdătoare să o fac) a fost ceramica, pentru că nu permiteau nimănui care nu are experiență să folosească atelierul.

Din fericire, am fost într-un schimb Erasmus în Rotterdam, unde zeii ceramicii m-au binecuvântat cu un atelier cu intrare gratuită și o abordare prietenoasă. Și acolo a fost prima dată când mi-am murdărit mâinile, lucru pe care am continuat să-l fac cu încăpățânare. 

Mi-ar plăcea să știu poate mai mult despre cât din munca ta este influențată de cultura și mediul în care ai crescut și cât este, de fapt, ceva nou ce ai preluat și dezvoltat în timp. 

Nu am crescut într-un mediu neapărat artistic. 

Am locuit în casa bunicii, iar ea avea gusturi foarte clasice. Atât de clasice încât avea o Pasăre a Paradisului și o broască țestoasă împăiate (din zilele în care era ilegal să ai animale rare împăiate). Și mobilă ornamentată exagerat, obiecte pe care le-a colecționat în perioada în care locuia în Japonia, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, precum o statuie a lui Buddha. Era un pic excentrică. Dar nu cred că este relevant. 

Odată ce m-am mutat la Londra, am fost bombardată de creativitate și diferite culturi, am încercat să absorb cât mai multă informație. Cei mai buni prieteni ai mei veneau din medii foarte diverse și aveau gusturi minunat de diferite, a fost fantastic să fiu expusă unor astfel de experiențe. 

Mai departe, a venit influența japoneză. Întreaga mea viață am avut legături cu Japonia, așa că, după universitate, am plecat în Japonia să studiez ceramica. Am învățat să fac toate tipurile de vase tradiționale, până când am început să mă simt ca un impostor. De aici, am început, treptat, să integrez ambele culturi în munca mea și să-mi găsesc propria voce. 

Un răspuns direct la întrebarea ta ar fi că fac o combinație constantă, conștientă sau nu, de influențe culturale pe care le-am adunat din mers, de-a lungul drumului meu, la care adaug decizii studiate, pentru a transforma totul în ceva personal. 

Mă întreb și cât e influența audiențelor asupra muncii, cum rămâi autentic, deși asculți și răspunzi nevoilor oamenilor. 

Cred, de fapt, că sunt un pic încăpățânată și am un ego puternic, atunci când vine vorba despre munca mea. 

Rareori iau în considerare ce spun oamenii că ar trebui să fac. În general, merg cu ce simt. (Desigur, există și excepții.) 

Acestea fiind spuse, fac research. Sunt întotdeauna cu ochii la legumele cu forme ciudate din grădină, la fotografii cu organisme stranii sau licheni frumoși atunci când mă plimb. Mă inspir și de la alți artiști sau diverse obiecte de design, dar mereu încerc să le fac ale mele. În general, dacă rămân pe o idee suficient de mult timp, pe concept și rafinare, se transformă în ceva ce vorbește instant despre mine.

Ce crezi că duce un obiect la nivelul de artă?

O întrebare dificilă, pentru că sunt instruită pentru a fi designer, dar cred și în școala japoneză, care vede ceramica drept artă. 

Dacă eu, personal, nu consider neapărat că orice cană handmade (de-ale mele, cel puțin) poate fi considerată artă, am momente când găsesc obiecte din uzul zilnic, care au atât de mult suflet încât, pentru mine, devin artă. 

Când vine vorba despre lucrările mele… Cineva mi-a spus, la un moment dat, că designul este ceva ce faci pentru cineva (client, utilizator), în timp ce arta este ceva ce faci pentru tine. Deși un mod foarte simplist de a privi lucrurile, m-am tot întors la această părere. Am început să observ că se aplică și modului în care mă raportez la munca mea: consider că vesela sau alte obiecte utile ca design sau obiecte handmade, în timă ce vasele sunt artă (sau cel puțin sper ca într-o zi să fie). 

Poate este despre cât de mult din mine pun acolo. În cazul anumitor vase, simt cum bucăți din mine se amestecă în lut, sunt atât de multe sentimente, suflet și afecțiune, le simt ca fiind ale mele, indiferent unde ajung, în final. 

O altă perspectivă ar fi că eu nu văd o barieră clară între artă, design și meșteșug. Simt că limitările în acest sens se dizolvă, ceea ce mă bucură, mai ales pentru că simt această îmbinare din plin în lucrările mele. 

Respect întru totul meșteșugul, dar sunt educată în design și artă, ceea ce înseamnă (din păcate) că am mereu un conflict intern despre motivele pentru care produc și dacă ceva din ceea ce fac este suficient de bun pentru a se numi artă. Destul de des, când mă opresc din acest gândit excesiv, ajung să fac cele mai spontane și interesante piese.