Marius

Cred ca tu ai fost cea mai spontană persoană pe care am fotografiat-o pentru Makers. Mi-a atras atenția dedicarea pe care am simțit-o atunci când povestea despre bucătărie și naturalețea cu care interacționezi cu oaspeții. Chiar și a doua zi am rămas cu gândul la calmul din bucătăria voastră. 

Mno, așa m-am născut eu, ceva mai relaxat decat alții, poate, sau măcar cu gândul să-mi fie bine ca să pot sa fac ceva bine! :) Îmi place mâncarea în general, îmi place sa o înțeleg și o prețuiesc pentru tot ceea ce face pentru noi dincolo de funcția de bază, aia de a ne fi combustibil. Sunt convins că asta e calea pe care dacă o înțelegem profund am putea să trăim într-o lume mai buna. Ea ne pune împreuna, ne-nveseleste și ne ajuta să ne deschidem către ceilalți, cei de pe partea cealaltă a mesei. :) 

Mi-ar plăcea să știu poate mai mult despre cât din munca ta este influențată de cultura și mediul în care ai crescut și cât este, de fapt, ceva nou ce ai preluat și dezvoltat în timp. Mă gandeam și la acei cârnați despre care îmi spuneai ca sunt specifici vouă. 

Nu știu dacă știi asta despre mine, dar m-am născut la țară, pe granița de nord, cu Ucraina, într-o casa de preot. Mama a fost profesoară de matematică. Una bună. Așadar, am trăit, crescut și dezvoltat într-o multifațetată relație cu comunitatea, cu oamenii. Am trăit într-o casa deschisa tuturor. Cu oameni care veneau la noi și la bine, dar mai ales la greu. Cand erau veseli pentru reușita vreunui copil ieșit din mâna mamei mele sau când veneau să-l cheme pe tata la vreo înmormântare… 

Și tot la noi se aduna familia întreagă, pentru ca noi aveam casa pe locul casei bătrânești. Și, de fiecare dată, ne adunam în jurul mesei, acolo unde mâncarea era pretextul unor discuții foarte lungi, genera râsete, povești, amintiri și planuri de viitor. Nu era doar un combustibil! Așa că încerc să aduc în Marele Oraș cât mai mult din toate amintirile mele din copilărie, să pun pe masa senzațiile care m-au mișcat sau să împărtășesc amintiri cu oaspeții noștri din #Dacia25. 

Așa am ajuns să le fac alivanca, cartofi cu smântână, mămăligă bună, ardei cu smântână, hribi în fel și chip, chișleag de casă sau mai știu eu ce trăsnaie! :) Așa am băgat în meniu borșul de sfeclă roșie, așa cum se făcea la noi. Și de aia uneori mai fac scrijele. 

Mă întreb și cât e influența audiențelor asupra muncii, cum rămâi autentic, deși asculți și răspunzi nevoilor oamenilor. 

Doar oamenii care nu știu ce vor în viața se schimbă în profunzime sub presiunea publicului lor. M-am născut să-i fac fericiți pe oameni prin mâncare. Să îi bucur, să îi emoționez, să îi mișc cumva, să-i răscolesc. Și iubesc asta, simt ca e destinul pe care după mulți ani mi l-am descoperit, deși el era acolo dintotdeauna. Ei bine, uneori echipa mea simte că mă dau peste cap pentru anumite idei sau pentru anumiți oaspeți. Însă asta face parte din munca mea. În limitele rezonabilului, da: mă dau peste cap. Și mă bucură asta, mă face să mă simt împlinit. Nu review-urile, notele, like-urile sau aprecierile. Ci gândul că un om se așează seara în pat, zâmbește și are o stare bună gândind: „Bai, ce tare a fost la băiatul ăla cu mâncarea lui!” :) De schimbat n-o să mă schimb, că n-am motive. Aș deveni un închipuit, aș fi ceva ce n-am fost născut să fiu. 

Ce crezi că te defineste pe tine ca om în profesia ta? Eu am simțit o abordare foarte naturală și caldă în relația cu noi. 

Cred că îi iubesc pe oameni pur și simplu. În felul meu, simplu, simt ca pot face ceva pentru fiecare dintre oaspeții noștri din Dacia, pentru fiecare client care intră în prăvălia din Barbu Vacarescu 49, pentru fiecare dintre cei 400 de copii pentru care gătim în fiecare zi sau pentru orice destinatar al proiectului nostru de livrări. Simt că pot spune ceva prin mâncarea noastră! Și vreau să le transmit tuturor starea mea de bine din momentele în care gândesc, concep, gătesc mâncarea aia simpla așa cum e și viața la țară! 

De final, crezi că ar mai fi ceva de adăugat? 

Trebuie să știi că în industria asta am fost mereu The Underdog. Omul fără resurse materiale, dar cu idei suficient de diferite încât să funcționeze. Fără experiență, dar atent și pregătit să acumuleze. 

Când am început, în 2010, proiectul Băcănia Veche, am pornit și un proiect personal care spune așa: în 30 de ani eu o sa fiu românul care știe cel mai mult despre mâncare. Nu mi-am propus să fiu cel mai bun bucătar, cel mai bun băcan, cel mai bun cârciumar și nici cel mai bun istoric al gastronomiei. Vreau doar să fiu omul care știe mult. Despre ingrediente și magia lor, despre bucatariile lumii, trăite, nu doar citite, despre oameni, tehnici și tradiții, despre cum îți crești legumele, despre sezoane, pești, tigăi, maree, arta lutului, chimie sau orice m-ar ajuta să înțeleg mai adânc subiectul ăsta atât de vast: mâncarea. We are food, e ca și cum mi-aș dori să mă înțeleg pe mine mai bine. Ceea ce ar putea să fie destul pentru o viață de om născut la țară.